luni, 6 iunie 2011

Visuri




Prins sunt in acest proces mecanic la fel ca toti ceilalti...
Fiinta in care credeam era doar o plasmuire a mintii!
Am un nume, o istorie personala, amintiri, ganduri, emotii, visuri; dar cand ma uit mai bine constat ca toate acestea sunt doar iluzii. 
Ceea ce cautam nu s-a pierdut, nici pentru mine, nici pentru oricare altul. 
Nu vom ajunge niciodata nicaieri si nu merita sa incercam sa ajungem undeva. 
Proiectiile mintii mele sunt, in esenta, vide. E ca si cum o picatura de ploaie ar cadea pe suprafata imensa a oceanului. 
Sau ca si cum un nor ar disparea de pe cer, venind din spatiu si pierzandu-se in spatiu.


Nici cuvintele, nici sensul lor nu pot cuprinde realitatea in profunzimea ei.
De ce?
Pentru ca a surprinde realitatea in profunzimea ei este o experienta la care nu se poate ajunge prin ceea ce se spune despre ea.



Adevarul absolut este vidul, existenta eliberata de conceptul de a fi sau a nu fi, lipsita de confuzie, vesela si fara inclinatii spre placere sau spre durere.

Nu te mai ingriji de lucruri, nu te mai gandi la ce e bine sau rau, ci incearca sa intelegi, chiar in acest moment, cum aratai inainte ca parintii tai sa se nasca.




3 comentarii:

  1. Ultima fraza este memorabila.

    :) Pana la a intelege ceva, trebuie sa intri in contact cu acel ceva sub o forma sau alta. Trebuie sa-l vizualizezi, simti, atingi...
    cumva.

    Suntem intr-un vis aici.. in cel mai frumos vis!
    Ah! dar am aflat de la altii ca ar putea fi un cosmar... mai mult, am iesit din visul nostru si am intrat in cosmarul lor..
    si uite-asa nimeni nu mai vrea nici macar sa viseze!..
    @};-

    RăspundețiȘtergere
  2. Ba, eu cred că vom ajunge întotdeauna undeva, numai că nu acolo unde credeam noi la început:)Pentru că, pe parcurs, se schimbă şi drumul, şi călătorii. Ţinta se schimbă, atunci, şi ea. De fapt, e mai bine să spunem că se schimbă felul cum o percepem, şi nivelul de unde o percepem.
    Din păcate, schimbarea aceasta nu se face în acelaşi mod, şi în acelaşi ritm, pentru toţi. Şi de aici, sursa conflictelor şi nefericirilor.Mai depăşim încă o etapă atunci când reuşim să înţelegem nu numai cum vedem noi drumul şi ţinta - oricare ar fi aceea - ci şi cum le vede cel de lângă noi. Poate fi o viziune total străină, chiar respingătoare pentru noi, într-o primă fază. Dar dacă depăşim şi aceest prag, înţelegem că doar umanitatea din noi "ne face figuri", şi trebuie să ne raportăm, în relaţiile cu ceilalţi, doar la partea divină din ei. Oricât de greu ne-ar fi...

    Desigur că nu trebuie să ne gândim doar la ce este bine şi rău, ci mai ales la felul cum vedem noi binele şi răul, raportat la felul cum îl văd ceilalţi. Poate că am descoperi atunci, după cum spune Eliphas Levy, că răul este doar "binele mistuit de propria-i foame, şi de propria-i sete."

    RăspundețiȘtergere
  3. ochii nu văd, de fapt, sunt o interfaţă între proiecţia lumilor şi transformarea ce are loc în cortex. la fel şi pentru celelalte simţuri.

    şi atunci, pentru a difuza în ceaţa pe care cognitiv ne-o aşezăm peste pleoape, trebuie simţit. şi în toată ecuaţia asta, visul e, poate, ceva mai real decât impresia de realitate. pentru că provin din adânc, din subconştientul pur şi neatins.

    ideea e să nu te consideri prins. pentru că atunci impui asupra a ceea ce percepi o impresie, deja ai catalogat-o. ţi-ai impus părerea şi cum spuneai, totul e vid, aşa trebuie să fii şi tu ca să rezonezi la tot. atât cât se poate :D.

    proiecţiile minţii sunt vide ca şi conţinut, dar să nu uităm că acolo stă intenţia şi dacă folosind braţele poate poţi ridica un bolovan de 100 kg, ce se poate face cu mintea...

    sau poate ne putem gândi la cum arăta mâna lui Dumnezeu înainte de a zâmbi mâinii.:)

    RăspundețiȘtergere