Ah! Cand eram copil, timpul imi era cel mai bun camarad de drum. Zburdam impreuna pe carari nestiute de multi, razand spre soarele mereu prezent in viata mea deschisa spre infinite posibilitati. La inceput toata aventura noastra se simtea precum o joaca nevinovata, insa a venit o vreme cand trupul tanar si plin de viata si vitalitate, datorita acestui tovaras de neobosit, a devenit din ce in ce mai greoi si mentinerea vitezei ametitoare devenea imposibila. Acum, in prezent eu si timpul nu mai suntem asa buni prieteni. El, timpul. a ramas cum a fost dintodeauna, zburdalnic si de neobosit. Eu nu. Materia care mi sustine spiritul, devenea din ce in ce mai rigida, mai obosita, mai garbovita, incat astfel am realizat ca eu si timpul, nu mai eram compatibili. Am ramas in urma, gafaind si dornic de odihna. El, timpul, m a privit cu tristete si si a continuat destinul implacabil spre eternitate, lasandu ma melancolic cu toate acele amintiri minunate petrecute impreuna. Spiritul imi spune sa fug si sa nu renunt la cel mai bun prieten de pana atunci, dar materia se opune cu incapatanare si fara de mila... Ah!
Dorul ma face sa revad toate cicatricile sculptate diafan in spirit de catre toate persoanele care au avut bunavointa sa se intersecteze cu destinul meu. Multumesc dorule!
Universul tot coexista n mine. Eu sunt o manifestare a lui in acest timp si spatiu. Te iubesc universule!
