Corbul

Era o data un corb batran, sa fi tot avut vreo 99 de ani. Statea pe  creanga  unui copac, fara nici un chef de zbor. Ii cam era foame, dar nu avea energia necesara de a face ceva in acest sens. Of, batranete haine grele, gandea el, in timp ce matele-i ghiortaiau intr-un mod nu tocmai placut. "Si prin cate nu a trecut el in toata aceasta lunga viata"…. Ce mai conteaza insa, ar fi bine sa-si falfaie aripile si sa porneasca dupa un bob, ceva, altfel ziua de maine va fi ceva foarte indepartat. Filosofia e pentru oameni nu pentru corbi, gandi el, lundu-si zborul spre alte meleaguri mai bogate in boabe si grane...

Abisul

 
Jon era un om curajos, un cautator inversunat de aventuri. Ii placea miscarea in aer liber. Alpinismul era viata lui. Se catara in creierul celor mai inalti  munti, aventurandu-se in locurile dificile si neumblate de nimeni. Cauta intodeauna sa exploreze teritorii virgine si pleca de fiecare data singur in calatoriile sale. 
   
   Era o iarna geroasa, zapada era bogata, exact cum prefera Jon. Calatoria pe care vroia s-o faca, avea tot ce trebuia; zapada, pericol, conditii extreme. Era perfect. Jon pleca de dimineata bucuros ca incepe o noua aventura. Adrenalina alerga prin sangele lui Jon. 

   Mai avea putin si ajungea pe piscul cel mai inalt din toate calatoriile lui. Mai avea de trecut o prapastie si urma accensiunea pe varful cel mai inalt al lumii. Deja era noapte. Jon era obosit. In haul in care trebuia sa coboare pentru a-si atinge scopul,  predomina o bezna profunda, stranie. Lui Jon nici nu-i trecea prin cap sa renunte la aceasta calatorie. In cateva ore urma sa fie on the top!
   Jon a  pornit coborarea in abis.. Prapastia era extrem de adanca. La un moment dat ceva s-a intamplat. Franghia de siguranta s-a rupt si Jon se izbi cu putere de stanca inghetata si rece. Lesina. Bezna era completa.
   Dupa un timp, Jon isi recapata constiinta de sine. Analiza rapid situatia. Nu prea era roz. Atarna intr-o singura franghie si sub el se casca abisul intunecat, asteptand parca sa-l inghita.  Era un ger cumplit. Intrase deja in hipotermie. 
   -Doamne, Dumnezeule, daca existi cu adevarat ajuta-ma!!!
   Indata auzi o voce nepamanteana:
   -Jon, daca crezi cu adevarat in mine, taie-ti franghia care inca te sustine. Astfel vei ramane in viata.
Jon, un om curajos si rational, gandi in sinea lui ca hipotermia a inceput sa-i afecteze creierul. Mintea deja ii joaca feste. Cum o sa-si taie singura legatura cu viata. Era sinucidere curata. Ii era imposibil sa faca asta.
   
   Dupa indelungi cautari, echipele de salvare l-au gasit pe Jon. Nu le venea sa creada ochilor...curajosul alpinist atarna de o franghie, inghetat si fara de viata. Sub el, la doi metri distanta, se gasea sfarsitul abisului.


Tu esti atasat de franghie cititorule?

Idei

As vrea sa vad Pamantul de pe Luna si Luna de pe Marte... 

Totul este energie. Totul se misca. Nimic nu stagneaza... O piatra, desi spui ca sta, la nivel subatomic se misca.

 Tu cititorule, cand ti-ai “sters” ultima oara ochelarii??? 

Realitatea imediata este exact reflexia noastra in oglinda.

Lumea s-a umplut de oameni saraci datorita milei exagerate.

  

Culeg roadele propriilor actiuni.

Contopindu-ma cu totul!!! Doar astfel imi pot gasi adevaratul sens... 

Ce este Frumusetea? Ce este Bunatatea? Ce este Dreptatea? La astfel de intrebari ar trebui gasite raspunsuri concrete.

Vreau sa traiesc intr-una dintre cele mai minunate lumi posibile... 

Am ales sa exist, doar sa exist...fara a fi neaparat ceva anume. 

Franturi de ganduri

Adevarul gol-golut nu poate fi gasit in mod individual. Cat timp suntem divizati si traim in bule diferite, nu-l vom vedea in toata splendoarea Lui. In momentul in care vom ajunge sa existam precum un organism compact, adevarul va fi dezvaluit. 


Exista legatura primordiala dintre doua suflete. Existentele nenumarate pot lega sufletele pana la contopirea absoluta. Cand gasesti sufletul destinat pentru contopirea perfecta, poate fi numit suflet pereche. Doar intuitia desavarsita te poate face sa gasesti perechea sufletului tau. 




Cea mai simpla metoda de a dovedi ca esti "homo dobitocus" consta in luarea unei pietre si aruncarea acesteia spre un "homo dobitocus"! Figurativ bineinteles. 


Eu nu sunt ceva anume. Sunt elementul care contribuie la formarea realitatii acestei iluzii numita viata-lume.




Pentru ca o idee sa fie implementata in constiinta umana, oricat de buna sau oricat de rea ar fi ea, este necesar sa treaca o perioada indelungata de timp, incat sa dea impresia ca a venit de la sine. 




Cum ar fi sa ne trezim intr-o buna zi fara nici o utilitate?! Fara electricitate, fara apa, fara telefon, fara net, fara motorina la masina, fara nimic...doar cu bata si cojocu'!


Dumnezeul si diavolul din actualele timpuri sunt una si aceasi entitate. Omul si-a inventat inca doua personalitati pentru a-si satisface egoul exacerbat. Cand se simte bun si pur este datorita lui Dumnezeu. Cand este rau si murdar este influienta diavolului. Cat de perfid!


Agresivi sunt toti cei carora ego-ul nu le permite sa priveasca detasat toata tevatura asta legata de religie. Ateul este un fanatic religios polarizat invers. Un fel de miel imbracat in blana de lup. Fara de atei, religia nu ar mai fi avut energia necesara sa existe. E o lupta de contrarii...o moneda cu doua fete. Binele si raul a fost inventat intr-un mod extrem de elaborat. Contrastele se atrag intodeauna.


Sunt satul sa citesc tone de cuvinte legate in fraze intortocheate si care duc nicaieri.

Iubirea

    Iubirea este o calitate a Divinitatii care ilumineaza Esenta si astfel, atrage iubirea altora.  Renuntarea la tendinta de a judeca sporeste cu mult capacitatea de a Iubi, asa cum face si renuntarea la a mai vrea ceva de la altii. Astfel, oamenii nu mai sunt perceputi prin ceea ce au sau ce fac, ci sunt perceputi prin ceea ce sunt sau ce au devenit.

  Cand iubesti, lumea este mai buna si oamenii sai iti par mai prietenosi si mai disponibili. Exista un sentiment sporit de siguranta si de identificare cu omenirea in general, precum si o preocupare pentru bunatatea si bucuria altora.

   Atunci cand in tine se afla iubirea adevarata totul se intampla fara efort, prin sincronicitate, iar lumea si orice lucru din ea este vazuta ca fiind o expresie a iubirii si a divinitatii. A iubi este o stare de a fi. Este un mod de a te raporta la lume, unul plin de iertare, atentie si implicare. Iubirea nu poate fi intelectuala si nici nu provine din minte; iubirea izvoraste din inima. Ea este ori nu este, atunci cand este, nu o simti  cu mintea ci cu toata fiinta ta. Iubirea are capacitatea de a-i inalta pe altii si poate face lucruri mari datorita puritatii motivelor sale.

   Iubirea nu ia nici o pozitie, fiind astfel globala si mai presus de pozitii, interese sau motive. Iubirea se concentreaza asupra binelui din viata, in toate formele de expresie ale acestuia. Ea transforma negativitatea mai degraba transformand-o decat atacand-o frontal. Iubirea este blajina si sustine viata si reprezinta nivelul adevaratei fericiri. Iubirea serveste, in vreme ce eul cauta sa fie servit, in goana sa dupa castig. Pentru Iubire, satisfactia pe termen lung si placerea generozitatii inlocuiesc satisfactiile egoiste si trecatoare ale castigului.

Felinarul

Un maestru zen mergea împreună cu discipolul său pe drum, în toiul noptii.

Înteleptul tinea în mână un felinar.

- Maestre, a întrebat discipolul, este adevărat că tu vezi pe întuneric?

- Da, este adevărat, ii raspunse maestrul.

 - Si atunci de ce ai luat felinarul?

 - Ca să nu dea altii peste mine!   






         Cu ochii inchisi, vezi in amanunt faptura dinauntrul tau. Astfel vezi adevarata-ti natura.

Descult si cu pieptul dezgolit, ma amestec printre oamenii de pe lume.

Vesmintele-mi sint zdrentuite si colbuite, si sunt vesnic fericit.

Nu folosesc vreo vraja ca sa-mi prelungesc viata;

Acum, in fata mea, copacii morti invie iar.

Metamorfoza

Doi viermi de matase stateau bine mersi intinsi la umbra unei frunze de stejar. Tocmai ce mancasera bine de pranz si isi faceau linistiti siesta. Dupa un timp de liniste si pace incepura o conversatie:
 -Ce zici, spuse primul vierme de matase, peste cateva zile  vine timpul metamorfozei, ne vom construi coconul de matase si vom uita de aceasta viata linistita si plina de pace.
 -Mda...spuse cel de-al doilea vierme de matase, sincer nu am nici un chef sa ma transform intr-o zburatoare, mi-e bine asa, exista hrana suficienta, efort minim, fara batai de cap.. . Eu cred ca am sa raman asa cum sunt in prezent. Vreau sa traiesc clipa si nu-mi trebuie nici mai mult nici mai putin. Sunt bine asa cum sunt acum.
 -Dar ne vor creste aripi, vom avea o libertate deplina, vom zbura oriunde ne este vointa. Vom vedea diferite lumi, vom bea nectarul florilor, va fi minunat.
 -Eu sunt multumit si cu aceste frunze de stejar si in plus  la ce-mi trebuie mie aripi?! Sa ma obosesc sa dau din ele?! Si in plus de asta, ne va paste tot felul de pericole in aer. Tu nu ai minte, ce nu ti-e bine acum?!  intreba cu mult naduf ce-l de-al doilea vierme de matase .
 -Cred ca nu prea avem de ales frate....asta ne este menirea, nu ne putem pune impotriva firii.


Dupa un timp, cei doi viermi de matase se reintalnira. Acum purtau aripi multicolore si se miscau iute prin vazduhul plin de aromele florilor de primavara.
 -Ce faci frate? intreba primul vierme de matase.
 -Ce sa fac frate, raspunse cel de-al doile vierme de matase, sunt pe deplin fericit pentru ca mi-am indeplinit destinul si nu am ramas un simplu vierme ignorant, umflat cu frunze de stejar si fara de nici un orizont.